Eram intr-o sala, mai mult lunga decat lata, cu 150 oameni care trecusera printr-o cascada de emotii pana la acel moment, cu premieri pentru cele mai bune rezultate, cu tombole pentru castigarea unor premii importante. Mai era un singur moment in program, un speech despre continutul sau autorul caruia care nu stiam nimic.
Eram deja satula de tot ce se intampla acolo. Starea mea de nemultumire interna atinsese cumva un maxim. Simteam ca mai jos de atat nu am cum sa cobor. Trecusera niste ani in care am macinat ganduri, am acceptat ca facusem o gramada de alegeri gresite si, aia e, acum trag ponoasele. Dar era atat de greu sa traiesc cu mine … Le inmanam acelor oameni diplome si medalii, afisam un zambet cat sa nu le stirbesc bucuria premiului obtinut dar, in sinea mea, era gol. “Sa se termine odata circul si sa dorm” imi spuneam.
Inainte sa vorbeasca (nici macar nu il vazusem, pana atunci ca astepta linistit in spatele salii), am luat un loc pe un scaun in fata scenei improvizate, asteptand. Cu o minte goala de orice ganduri si o inima secata de orice sentiment, am vazut cum o silueta firava se urca pe scena. Isi incepea Andrei Rosu discursul.
Din acel moment, o gramada de imagini s-au afisat in mintea mea: viata frumoasa, echilibrata, familie implinita, calatorii pe toate continentele, oameni noi cunoscuti, o gramada de oportunitati etc. Ma uitam la omul ala si ma intrebam de unde a aparut. Nu am absolut nimic din ce vorbeste omul asta! Si, daca toate sunt efecte ale alergarii, incepand din acest moment, eu voi alerga!
Era fix 18 martie 2013. In patru ani, am alergat ceva! 🙂
Scriu aceste randuri de pe malul unui fir de apa, undeva prin Sarichioi, Tulcea, un soare rece predomina peisajul iar cateva pasari se mai aud din cand in cand. Evenimentul la care particip are un centrul sau o echipa de fotbal formata din copiii urbei, creata de un om sufletist. Multi dintre copii au conditii precare, cu toate astea, vad o directie, un sens, atunci cand joaca fotbal. Rolul meu este de a vorbi despre performanta.
Singura mea performanta este aceea de a fi lasat canapeaua, de a fi impiedicat ca o viata sedentara sa puna stapanire pe mine in continuare, de a lasa niste scuze sa devina identitatea mea. Din Adriana, cea-care-facea-donatii-salilor-de-sport, m-am transformat in cea-care-are-doua-antrenamente-pe-zi-si-un-job-full-time.
Legenda: donatii catre salile de sport = abonamente platite constant si neaccesate 🙂
Ce lectii am invatat in acesti 4 ani?
Reusitele (performantele) “miraculoase” sunt de fapt pasi marunti facuti zi de zi. Sa fim seriosi, mi-au trebuit 18 luni de alergari sa termin o cursa de 100km in Antarctica. Noi, romanii, avem o gandire pe termen scurt si foarte scurt. Rareori, mediu. Vrem lucruri “ieri”, daca se poate. Ne apucam de ceva si daca nu obtinem rezultate in 3-4 saptamani, gata, renuntam. La scuze, dam dovada de o creativitate iesita din comun. In tot ce am obtinut in ultimii patru ani, am depus eforturi serioase, fie atunci cand am cerut de 11 ori sponsorizare BCR (solicitarea cu nr 11 a fost norocoasa!), fie cand faceam 40 km pe pista de alergare de la Dinamo ca sa ma obisnuiesc cu stresul psihic pe care urma sa-l am alergand singura in Antarctica, fie pentru a tine cursuri de educatie financiara clientilor BCR, desi, eu nu am acces la clientii bancii pentru a le putea organiza.
Rezultatele de azi, sunt incepute ieri. Maine voi culege, ce seman astazi. Vin la mine oameni care spun ca si-ar dori o viata ca a mea, cu evenimente, oportunitati, prezentari, avantaje si ce mai vad ei frumos in ea. Nu m-am trezit intr-o dimineata invitata sa tin un speech pe scena TEDx Bucuresti. Mi-au trebuit niste ore de alergare ca sa ajung acolo. Am avut nevoie sa ma lupt cu mine de multe ori pentru a iesi la un antrenament, a trece peste frici de avion ca sa termin alergari pe toate continentele. Important e ca semintele plantate atunci cand alergam prin Tineretului cate 200m ca doar atat puteam, au rodit frumos in timp. Nu m-am gandit atunci la ce va urma, dar, na, mintea mi s-a oxigenat in alergare si mi-au venit alte idei :))) La fel, tot ce fac astazi e o investitie. Plantez alte seminte care vor rodi in viitor. Chiar daca peste un an sau doi. Deja, stiu reteta. Nu toate semintele ies in acelasi timp, asa cum, in prezent, culeg roadele unor actiuni plantate in anul 1, 2 sau 3. Si sa vezi atunci ce frumoasa e viata.
Majoritatea oamenilor simt frica/teama/anxietate de proiecte marete. Prin marete, as adauga o legenda, actiuni pe care ei nu le-au mai auzit in cercul lor de prieteni. Cand am anuntat lumea in jurul meu ca vreau sa fac 100 km in Antarctica, saracii au zis ca sunt fie nebuna, fie pocaita, fie drogata. Nu puteau concepe. Am primit amenintari, trimiteri la cratita, avertismente sa-mi “vad de treaba mea” etc. Si nu e vorba doar despre sport. Sunt oameni suparati pe cate un serviciu si se considera umiliti chiar. Am intrebat daca vor sa reclame acel tratament primit si am primit straniul raspuns “nu, ca oricum nu se schimba nimic” sau, culmea “nu, ca e post si nu vreau sa-i fac un rau omului”. Eram intrebata la un alt eveniment cum pot ajuta oamenii sa obtina rezultate mai bune. Le raspundeam ca primul pas este sa aflu care cine are nevoie. Doar 3 persoane mi-au scris ca au o dorinta concreta de a realiza ceva, doar una dintre ele mi-a scris dupa un an ca a urmat sfaturile si a reusit proiectul. “Doar cei suficienti de nebuni sa creada ca pot schimba lumea, sunt cei care au schimbat-o pana la urma” Steve Jobs
Nu exita motivatie (cel putin, nu una externa), ci doar o un vis suficient de puternic care sa te scoata din casa indiférent de vremea de afara. Ce te motiveaza sa alergi atat? Cum te poti trezi dimineata la orale alea sa mergi la antrenament? Nu ai obosit sa faci si sport si job si alte proiecte? Doar catea dintre intrebari. Ba da, sunt uneori mai obosita, alteori mai putin, cert ca e ca imi plac si ma incarca cu energie. Daca nu le-as mai face, probabil ca as direction acel timp catre televizor, facebook sau price alta actiune care nu construieste nimic. Stiu sa ma si relaxez, imi pot doza efortul astfel incat sa nu intrec masura, ma simt bine in viata mea. Am cateva proiecte clare in minte si pentru ele ma trezesc dimineata. Sanatatea este foarte buna si imi place rezultatul sportului pe corpul meu. In plus, pot face, cateodata si excese la mancare. Daca vrei sa faci sport doar pentru ca asa e cool, ca cineva ti-a zis ca ar trebui sa mai dai jos niste kilograme, mno…Vei ajunge max 1-2 ori la sala ori prin parc. Sportul e pentru mine un instrument sa ajung acolo unde imi propun. Imaginea aia creata de Rosu in mintea mea a contat atat de mult, incat am plicat tot ce-a zis el ca functioneaza. Asa a fost. Am vrut echilibru, ei, bine, am obtinut. Am vrut satisfactii, multumesc lui Dumnezeu, au venit. Cu totii ne amintim, poate de profesori care ne-au marcat pozitiv prin metoda, dragul si atitudinea lor in clasa. Ne inspirau si invatam singuri, de placere. Nu ne mai amintim de ceilalti si nici de materiile lor. Nici de subiectele invatate papagaliceste, fara voia noastra. La fel si acum, 10-20-…ani mai tarziu, in vietile noastre de corporatisti, afaceristi sau familisti. Ne place ceva (o idee, un gand, un proiect), vom presta cu placere. Altfel, mai devreme sau mai tarziu, ne vom frustra si vom renunta. Sau, daca e un job si nu ne permitem altceva, vom merge luna de luna acolo, murind putin cate putin.
Exista reverii si exista vise, diferenta consta in actiune. Visam la o imagine mai buna a noastra, ne imaginam un viitor luminos cu versiune mult mai buna, in care avem, suntem sau facem chestii misto. Si atat. Trec ani, imaginile sunt tot acolo, dar parca mai indepartate. Ce se intampla? Nimic, de fapt. De ce nu devin realitate? Sa vedem. Ce-am facut pana acum? Cati pasi in directia acelui vis am facut? Niciunul. Si atunci?! E o nebunie sa faci nimic si sa ai rezultate diferite de “nimic”. De fapt, nu ai un vis ci o reverie. Scoate imaginea din cap, va pune o presiune pe tine fara rost. Fii multumit cu viata de acum. Ai tot ce-ti trebuie, nu te doare, nu te apasa. Pe mine ma durea sufletul sa vad ca vin acasa si dau drumul la TV. Nu am un tel, nu am un scop. Nu ma asteapta nimic peste cateva zile ori peste doua luni. Cand am vazut reteta echilibrului, am trecut la actiune. Incepand de azi, voi alerga. Nu de maine, nu de luni, nu la 1 ianuarie. Si visul a devenit realitate!
La multi si impliniti ani, catre o viata cu sens!
Adriana, in varsta de 4 ani 🙂