23 martie a fost ziua care mi-a schimbat viața! Odată cu vestea cea mare, am adoptat un stil de viață mai strict, mai sănătos, cu planuri de antrenament pentru 100 km, dar continuând în stilul meu caracteristic: fără cronometrare, fără aplicații de running, fără pauze. În octombrie 2013, am participat la Maratonul Internațional București, la care, mândră de voința și energia de care am dat dovadă, am ajuns la finish. Așa că, având deja o victorie în palmares, m-am gândit să mă țin și mai mult de planul de antrenament, chiar dacă era 1 ianuarie. Știam că așa o să-mi meargă bine tot anul! Eram printre puținii oameni din Parcul Tineretului pentru care sărbătorile parcă nici nu ar fi fost. Toți simțeam nevoia de mișcare. Mi-am început anul cu alergări de 2-3 ori pe săptămână, pe distanțe între 5 și 20 de km, în funcție de starea mea de spirit. A fost antrenamentul pregătitor pentru vestea ce mă aștepta la sfârșitul lunii martie, veste ce s-a transformat într-o mare provocare pe care eram dispusă să o accept! Apoi m-am înscris în Ro Club Maraton, ca să fiu la curent cu cele mai bune recomandări despre alergat și să particip la competiții în mod organizat. M-am înscris și în CIA – Coaching în alergare, un program ce promitea și mai mult să mă aducă în direcția dorită – să trec de finish, indiferent de situație, ca o învingătoare. Așa că mi-am stabilit pașii pentru cursa din Antarctica și mi-am concentrat atenția pe 4 lucruri foarte importante:
1. Antrenamentul
2. Alimentația
3. Sponsorizarea
4. Pregatirea psihică Aceste programe mi-au dat indicațiile de care aveam nevoie, într-un timp atât de scurt. Una era să stau acasă, în fața calculatorului, căutând singură informații care să mi se potrivescă și cu totul alta era să ajung într-un loc unde profesioniștii își împărtășeau experiența cu cei neințiați în tainele alergării. Între timp, Adrian Roșu, îmi pregătise un program de antrenament ”pentru condiții extreme”, împărțit pe 5 luni, cu recomandări importante pentru călătoria din Antarctica. Tot ce îmi rămăsese de făcut era … să mă apuc de treabă! Și nu am zăbovit prea mult! Ca o elevă silitoare, mi-am ascultat profesorul și mentorul în cursa mea către victorie. Și totul a decurs așa: Luna I: am crescut distanțele, am păstrat frecvența (3 alergări pe săptămână: marți, joi, sâmbătă). Luna II: am crescut distanțele, am scăzut frecvența (3 alergări pe săptămână) Luna III: am scazut distanțele, am menținut frecvența din cea de-a doua lună și am participat la un concurs Luna IV: am scăzut distanțele, am crescut frecvența. Am petrecut două zile la munte, non-stop cu aerobic, alergat în pantă sau câte două antrenamente pe zi. Luna V: fără curse lungi, în care am scăzut distanțele și am menținut frecvența din luna precedentă.
De aici, drumul meu către concursurile de 42 și 100 km nu mai avea obstacole.
Am un plan de acțiune bine determinat, prin care am rămas realistă și fidelă obiectivului meu: să devin prima româncă ce a participat la maratonul din Antarctica.